FLÁCĂRĂ,flăcări, s. f. 1. Masă liberă de gaze care iese dintr-un corp solid sau dintr-un lichid aprins și care arde cu dezvoltare de căldură și de lumină; parte luminoasă mobilă care se înalță ca o limbă de foc dintr-un corp aprins; pară1, văpaie; flamă. ◊ Expr. A fi în flăcări = a arde puternic, a fi cuprins de flăcări. 2. Fig. Înflăcărare, pasiune; căldură; strălucire. [Pl. și: flacări, flacăre] – Lat. *flaccula (= facula).
flácără (-ắcări), s. f. Parte luminoasă care se înalță ca o limbă de foc dintr-un corp aprins, pară, văpaie. – Lat. facŭla, cu l expresiv, care însoțește adesea un f inițial, cf. flămând, și it. fiaccola < facula (Battisti, II, 1629), it. fieno < *flenum < fenum, it. fiòcina < lat. fuscina. Etimonul a fost general acceptat (Meyer 107; Pușcariu 620; REW 3137; Philippide, II, 659; Pascu, II, 85; DAR), dar se explică de obicei alterarea sa prin intermediul unei contaminări cu flamma sau cu *flacca. – Der. flăcărá, vb. (a arde, a scoate flăcări); flăcăríe, s. f. (vîlvătaie); flăcărós, adj. (rar, care scoate flăcări); înflăcărá, vb. (a aprinde, a arde, a înfierbânta). – [3415]
flăcărá vb. I (reg., înv.) a arde cu flăcări, a se aprinde cu flăcări, a țâșni o flacără, a arunca flăcări.
flácără f., pl. flacărĭ și flăcărĭ (rudă cu lat. flamma, flacără, și cu flagrare, a arde; vgr. phlóx, phlogós, flacără; germ. flackern, a pîlpîi ș. a.). Gaz luminos și ușor care ĭese din foc. Fig. Foc, ardoare, pasiune: flacăra dragosteĭ, genĭuluĭ. A fi în flăcărĭ, a arde: casa e în flăcărĭ.
FLACĂRA1. Revistă literară, artistică și socială, apărută săptămânal, apoi bilunar, la București, în 1911-1916 și 1921-1923. Printre colaboratori: G. Coșbuc, Șt. O. Iosif, D. Anghel, M. Sadoveanu, O. Goga, E. Lovinescu, A. Maniu, A. Pillat ș.a. 2. Publicație care apare la București (din mai 1952, cu periodicitate lunară, bilunară, apoi săptămânală); reflectă actualitatea politică, socială, culturală și științifică.
FLÁCĂRĂ (lat. flaccula) s. f. 1. Masă de gaze, oxidantă sau reducătoare, care, în urma unor reacții chimice puternice exotermice, dezvoltă căldură și lumină; (livr.) flamă. ◊ F. oxiacetilenică = f. rezultată în urma arderii acetilenei cu oxigenul, într-un arzător special numit suflai. Degajă temperaturi până la 3.100 ºC și este folosită la tăierea sau sudarea metalelor. F. olimpică = f. aprinsă de la razele solare în Olimpia, adusă, prin ștafetă, la deschiderea Jocurilor Olimpice; atribut tradițional al Jocurilor Olimpice moderne, f.o. arde pe toată durata lor. 2. Fig. Pasiune, înflăcărare; căldură; strălucire.
flácără s. f., g.-d. art. flắcării; pl. flắcări
flăcărà v. a arunca flăcări, a arde tare. [Tras din flacără].
flacără f. 1. gaz luminos și ușor ce se degajază din foc; 2. pl. incendiu, foc: casa e în flăcări;3.fig. ardoare, pasiune: flacăra geniului. [Cf. lat. FACULA, faclă (influențat de FLAMMA)].
